EU

Jumatate pustoaica, jumatate matura. Pustoaica cand e cazul sa iau decizii importante (aproape de fiecare data deciziile capitale le iau la primul impuls, fara sa ma gandesc prea mult la consecinte), matura – rar si atunci mai mult fortata de imprejurari – si rationala exact atunci cand situatia cere o decizie de moment.

Enervanta si nervoasa. Se pare ca am un talent inascut de “gica contra” pe care de multe ori il tin cu greu sub control si asta doar de dragul interlocutorului. Desi aparent sunt o tipa cu un calm englezesc, numai eu stiu de cate ori imi vine sa urlu, sa lovesc, sa fac un rau ireparabil cand vad prostia, dar mai ales impertinenta prostilor si nu numai.

Impertinenta, complexata si ingamfata. Impertinentza nu o comentez. Vine si ma ataca din senin, iar eu nu ripostez, ba chiar de multe ori imi e tare draga (stiu, ce spun acum e intr-o usoara contradictie cu ce am declarat mai sus…). Complexata de faptul ca nu fac tot ce as putea face, ca de multe ori pierd timpul aiurea, ca nu am ochii verzi si talie de viespe…(aici un etc sau un samd sunt bine venite). Ingamfata, eee aici e ceva mai mult de spus. Ingamfata am fost intotdeauna, mai mascat sau evident. E un mod de aparare, un mod de selectare a persoanelor pe care vreau sa le am prin preajma, dar mai ales tin sa afle toata lumea, care ma intereseaza pe mine sa afle, de existenta mea si se pare ca sistemul functioneaza foarte bine asa (am muncit destul de mult ca sa-l perfectionez).

Aparent o foarte buna ascultatoare. De cele mai multe ori asa si este, ma dedic 100% celui care imi vorbeste, dar am momente in care il las pe interlocutor sa vorbeasca in legea lui in timp ce eu imi vad de gandurile mele sau de caii verzi de pe pereti.

The gate keeper. Cred ca mai ales datorita atmosferei teribil de placute de la mine din casa majoritatea prietenilor mei mi-au incredintat diferite secrete, care mai de care mai importante, cruciale si capitale pentru existenta lor (de genul: unde e ascunsa ultima tigara din ultimul pachet fumat vreodata; cea mai mica nota incasata vreodata la scoala si ascunsa de parinti; ce, cat si cum au baut la ultima petrecere).

Duala. Sunt poate cea mai duala persoana pe care o cunosc. Si atat.

Perfectionista. Stupid de perfectionista si cand e cazul si cand nu. Din pacate am reusit sa transform ceea ce de multi este perceput ca o calitate intr-un defect. Sunt in permanenta nemultumita de ceea ce fac si de fiecare data cand termin ceva de facut in momentul urmator ma conving singura ca ori l-as fi putut face mai bine, ori altcineva l-ar fi putut face perfect (cum nu l-am facut eu, adica). E o problema spinoasa din viata mea pe care o ignor.

Intr-o permanenta goana dupa diverse. Aceste “diverse” se extind de la lapte, branza, carne, oua (spuse intr-o singura suflare) la ultimele aparitii editoriale, la cunostinte/amici/prieteni noi, la cea mai noua nuanta de blond. Goana uneori de, alteori dupa monotonie. Goana de mine, prin mine, pe langa mine, in jurul meu si toate variantele posibile pe aceasta tema. Goana de si dupa responsabilitati (cand le am nu le vreau, cand nu le am mi le doresc cu ardoare, motiv pentru care de-a lungul scurtei mele existente si experiente am intrat in diverse incurcaturi).

Depresiva si optimista. De cate ori intru in mine si ma autoanalizez ma apuca o depresie de nedescris. Altfel, sunt de un optimism bolnavicios si molipsitor. Motto-ul (inca nu am decis daca “motto” primeste sau nu articol, dar pentru a nu isca cine-stie-ce confuzii l-am pus) principal din viata mea este: “si maine e o zi”. Nu exista problema fara rezolvare (daca exista o astfel de problema trebuie abandonata urgent), nu exista situatie fara iesire, iar roata se intoarce intotdeauna. Pentru mine astea sunt certitudini de necombatut.

Plangacioasa si intotdeauna cu zambetul pe buze. In ultima vreme plang(,) si plang mult, pana la epuizare. Am descoperit ca este cel mai optim si ieftin mod de a te descarca (lasand laoparte plansul din santaj sentimental). Pe de alta parte am descoperit, de asemenea, ca oamenii sunt mult, mult mai receptivi la o persoana care rade; problemele se rezolva mai usor, orice usa iti este deschisa mai repede. Plus ca-mi place de mine cum arat si cum ma simt atunci cand rad. Putin imi pasa daca unora li se pare ca rad/zambesc aiurea-in-tramvai.

Incredibil de egoista si generoasa. In majoritatea timpului sunt egoista. Cu alte cuvinte trebuie sa-mi fie MIE bine cu orice pret. As fi o ipocrita si o mincinoasa
daca as spune ca atunci cand mie nu mi-e bine ma bucur de fericirea altuia. In nici un caz. Cel mult il/o invidiez pe cel/cea caruia ii merge mai bine ca mie in acele momente. Dar, atunci cand mie mi-e bine, si asta se intampla in majoritatea timpului (am spus deja ca sunt o persoana optimista pana la extrem) atunci imi vin diverse idei de genul daca mie mi-e bine trebuie sa le fie si altora sau daca pentru mine viata e roz de ce nu ar fi si pentru altii sau daca x a avut mai putin noroc ca mine de ce sa nu-l ajut… idei total paguboase…

Mincinoasa, dar obsedata de adevar si corectitudine. De mintit nu ma mint decat pe mine. De fapt e mult spus “ma mint”, mai degraba imi ascund anumite lucruri doar ca sa mi le dezvalui mai tarziu (in autoanaliza de obicei). In schimb, daca cineva ma minte, nu numai ca nu-l iert, dar il mai si tin minte. Acum sa nu va imaginati ca nu iert minciunelele de genul: eu “ai mancat?” el/ea “da…”, dar de fapt ii aud de la o posta comentariile din stomac. Cat despre corectitudine, sunt obositor de corecta chiar si pentru mine. Cateodata vreau sa “insel” (insel e un cuvant destul de tare, dar nu am altul care sa exprime ce vreau sa spun acum) pe cineva, oricum, oricat de mica ar fi inselaciunea, dar nu pot. Pur si simplu mi se pune un nod in gat si pana la urma tot adevarul il spun, tot corecta sunt. Motiv pentru care probabil ca voi fi toata viata saraca si neapreciata de cei care nici nu-mi doresc sa aiba vreo parere despre mine. Nu stiu sa strecor banii in buzunarul medicului sau asistentei, nu stiu sa dau pachetelul de cafea frumos impachetat secretarelor, nu stiu sa primesc mici mite (ma inrosesc pana in varful urechilor si incerc sa ma fac cat mai repede nevazuta). Si, culmea, nici nu vreau sa invat vreunul din lucrurile descrise mai sus. Ma si intreb cum o sa ma descurc in viata asta fara ele.

Curioasa. Ma intereseaza tot si toate. Nu cred ca exista ceva sau cineva care sa ma plictiseaca din prima, fara drept la replica.

Meticuloasa si dezordonata. Cand imi place sa fac ceva atunci il fac meticulos si temeinic (mi se intampla rar, dar nu niciodata). Ador ordinea, dar nu o pot pastra. Oricat de mult m-as chinui sa pastrez o ordine oarecare, oricat de mult m-as fi chinuit sa fac ordine (in casa, in ganduri… indiferent) la doua minute de cand am terminat este o debandada de nedescris, un talmes-balmes babilonian. Incurabila din punctul asta de vedere.

Atat deocamdata. Nu cred ca voi mai reveni curand asupra acestui subiect pentru ca nu cred ca voi mai fi sincera cu mine asa de repede. Ar mai fi multe de spus, dar nu trebuie sa le stiu nici eu nici altii chiar pe toate…

Daca cineva isi va pune vreodata problema… sunt un cumul de contradictii cu multiple personalitati – una dominanta si restul colaterale, in fuctie de situatie.

Raiul meu 2

Am amintiri extrem de vechi din, cu raiul meu. Am inceput sa merg acolo de pe la 2 ani, adica de cand au avut ai mei incredere sa ma lase doar pe mana bunicii (din punctul asta de vedere nu stiu daca exista nepot mai alintat ca mine). Sunt prima nascuta dintr-o pleiada de veri si verisoare, ceea ce mi-a adus numai avantaje, mai ales ca pana la urmatorul nascut au trecut ceva ani.

Nu am sa insist prea mult pe amintirile din copilaria timpurie, desi si acelea si-au lasat asupra mea amprenta suficient de mult. Am sa povestesc niste episoade de la inceputul adolescentei pentru ca in vacantele de vara de acolo am avut nenumarate “premiere”. Primul prieten, primele iesiri nocturne, primul sarut, prima tigara …

Pe la 13 ani, eu si vecina mea de casa, Mioara, care era cu un an mai mare ca mine, am cunoscut gascuta satului formata in majoritate din copii ca noi veniti in vacanta cam de prin toata tara. La inceput iesirile noatre comune se petreceau in cursul zilei, la baie. Dar cam intr-o saptamana au decis ei si pentru noi ca suntem destul de “ok” ca sa putem sa iesim si seara cu ei… Dar! Amandoua aveam interdictie sa iesim in sat dupa 10 seara (ea de la tatal ei cu care, de altfel, si statea acolo, iar eu de la ai mei – de la 300 de km distanta). Bineinteles ca am decis amandoua ca e o problema de viata si de moarte sa iesim in sat noaptea, asa ca am pus la cale urmatorul plan: asteptam sa adoarma ai nostri si sarim pe geam. (Am uitat sa spun ca in vara aceea pe langa buni mai era cu mine sora cea mare a tatei – extrem de conservatoare si grijulie). Zis si facut. In noaptea aia pe la 11 jumate, 12 eram deja plecate. Nici nu conteaza foarte mult ce am facut (nici nu-mi amintesc exact), dar stiu ca aveam sentimentul ca am facut ceva maret, ca nimeni nu mai e ca noi. Dupa cateva zile buni deja stia de aventura noastra, ba mai mult, ca sa nu fac prea mult zgomot la intoarcere, sa nu trezesc “zbirul” in persoana matusii mele, in fiecare seara imi scotea un scaun sub fereastra sa pot escalada mai usor zidul.

Aventura cu iesirile noastre nocturne a durat cateva saptamani pana intr-o seara cand…
Eu imi facusem un prieten – primul din viata mea sentimentala – care, ca orice cavaler desavarsit, ma conducea in fiecare seara acasa. “Ma” si implicit “ne” conducea, pe mine si pe Mioara. Revin un pic la Mioara: Mioara avea un singur “defect”, rasul. Cand radea stia cel putin o strada ca Mioara rade. Avea (cred ca si acum are) un ras foarte ascutit, din toti rarunchii, cu toata fiinta. Noua ne era greu sa nu radem de rasul ei si, de cele mai multe ori, radeam cu totii pentru ca radea ea. In orice alta circumstanta rasul ei nu ar fi fost un defect, atunci a reprezentat sfarsitul, cel putin temporar, al aventurilor noastre nocturne.
Revin. Condusul acasa se prelungea pe una din talpitzele de pe ulita principala, unde ni se parea noua ca suntem ferite de auzul fin al “zbirilor”, desi distanta dintre bancuta si casele noastre era de cel mult 20 de metri. Toata lumea stie ca atunci cand sunt impreuna doua fete discutiile nu se termina, mai ales ca amandoua, mai mult sau mai putin constient, vroiam sa-i demostram baiatului, Radu pe numele sau, cat de nonconformiste suntem si ca ne meritam proaspatul loc castigat in randurile lor. Nimic nu diferea in seara respectiva. Stateam pe bancuta si ne hlizeam toti trei cand in linistea aceea deplina din noapte s-a auzit un geam inchizandu-se. In primul moment nici unul dintre noi nu si-a dat seama de ce se intamplase de fapt, am trecut repede peste moment cu gandul ca era o intamplare perfect normala, ce era asa ciudat in zgomotul unui geam inchis?! Cred ca Mioara si-a dat prima seama, geamul acela inchis era tocmai geamul de la dormitorul ei, “usa” pe care urma ea sa intre inapoi in casa. Ne pierise deja tot cheful de ras si ne panicasem un pic, eu mai mult din simpatie, dar ea, saracuta, stia ca urmeaza sa dea explicatii amanuntite cu privire la escapade si mai ales ca urma sa fie pedepsita destul de aspru. (Pentru ea cea mai groaznica pedeapsa era sa mearga la cules de fasole sau sa mearga la camp cand noi, ceilalti, eram la baie sau, in orice caz, aveam o zi de vacanta obisnuita.) Ce sa facem? Dupa ce am epuizat toate solutiile la care ne puteam gandi ca fiind cel putin nepotrivite, ne-am luat inima in dinti si am plecat s-o trezim pe buni sa ne scoata din situatie – din punctul meu de vedere era clar ca daca Mioara e pedepsita eu fara ea nu ies. Nu stiu exact la ce s-a gandit bunica mea cand ne-a vazut pe amandoua planse si timorate in mijlocul noptii. Nici nu cred ca vreau sa stiu, dar cand ne-a auzit povestea a bufnit-o rasul, lucru care ne-a calmat si pe noi. Si iata-ne “inarmate” cu una bucata bunica la usa lui nenea Gheorghe – tatal Mioarei – incercand sa diminuam pe cat posibil reperscusiunile.
Probabil ca daca nu am fi fost cu buni, Mioara mea ar fi primit o pedeapsa mult mai aspra… asa, a fost pe camp o saptamana strangand din dinti, stiindu-ne pe noi ba la rau, ba la padure… Iesirile noastre nocturne au fost sistate cam doua saptamani, iar cand am reinceput sa iesim am facut-o “legal”, adica la mine stia buni si ma acoperea – nici o schimbare – iar la ea stia tatal ei si pierdea totata distractia cu saritul pe geam…

Abia acum vreo 2 ani cand i-am povestit mamei ce faceam eu cu Mioara la 13 ani, am aflat ca ai mei au stiut tot timpul ce faceam. Asta ar fi un alt motiv pentru care ii cred cei mai geniali parinti: nu mi-au stricat niciodata iluziile.

Raiul meu

Raiul meu este un mic sat de la poalele Negoiului, Porumbacu de Sus. Este ultimul sat dinspre munte, la cativa km de soseaua principala. Aici e locul unde imi incarc bateriile in fiacare an, indiferent daca tocmai am petrecut vacanta de vis sau nu.

Acolo este locul unde iesi din prezent intr-un soi de atemporalitate si ramai suspendat, asa, deasupra timpului, deasupra tuturor. Satul este locul unde s-a nascut bunica din partea tatei (lucru pe care cred l-ar nega daca ar putea, inca nu am inteles de ce) si de care – loc – tata a ramas foarte legat cred ca prin prisma unor vacante de vara pe care nu le-a putut ascunde printre alte amintiri. Iubirea asta a lui pentru Porumbacu ne-a transmis-o si noua, asta pe langa faptul ca este imposibil sa nu te indragostesti de el.

Satul este destul de mare, cred ca are 2-3000 de suflete, si cu toate ca are contacte permanente cu “civilizatia” a ramas suspendat in timp undeva prin anii ’50, mai putin in privinta tehnologiei de ultima ora gen telefoane mobile de ultimul tip…

Tin minte ca bunica imi spunea in copilarie cand mergeam cu ea acolo ca “in satul asta poti merge dezbracat ziua in amiaza mare ca oricum nu te vede nimeni” . Adevarat, dar numai partial si am sa si povestesc de ce. Activitatea vizibila din sat incepe abia seara, pe la 8 (vorbesc de vara acum), cand vine ciurda (vacile si bivolitzele) de la camp si tinerii de la munca din oraselele apropiate. Ca in fiecare sat ardelean (cred ca si in alte zone e la fel, dar nu stiu exact) in fata fiecarei case exista vestita talpitza, bancuta de lemn, unde seara se strang vecinii la povesti. Femeile, aproape toate, croseteaza mileuri si o barfesc pe lelitza X care a facut nu-stiu-ce-minune, sau pe orice nou venit in zona, iar barbatii, exact ca in Poiana lui Iocan, pun tara la cale fara sa tina prea mult seama de realitatea politica de la Bucuresti. Intotdeauna mi s-a parut incredibil cum oamenii astia stiu absolut tot ce se intampla in sat, desi nu par ca-si parasesc curtile in timpul zilei. Cum bunica mea era considerata una de-a lor, desi plecase din sat de zeci de ani, participa si ea in fiecare seara la aceste reuniuni. Bineinteles ca eu eram dupa fusta ei. Pentru mine toate discutiile lor erau o poveste care avea alte personaje si alt deznodamant in fiecare seara. Sa nu intrebati ce intelegea un copil de 5-6 anisori din tot ce se spunea acolo. Probabil ca nimic, dar mie mi se pareau fascinante discutiile , incepand de la gesturi (felul in care, de exemplu, tanti Maria, prietena din copilarie a bunicii, isi dezlega si isi lega broboada atunci cand se enerva) pana la poveste in sine. Nu conta ca de multe ori habar nu aveam cine sunt personajele indelung puricate de ele, importanta era povestea si felul in care era povestita.

Acum cred ca sunt in categoria celor puricati, a “bucurestenilor veniti in vacanta”, mai ales ca, din cauza unor circumstante ce nu merita povestite aici, acum vreo 10-12 ani, tata a decis sa cumpere o alta casa in sat lasand astfel in urma “ulita copilariei”. Loc nou, chiar daca in acelasi sat dar pe alta ulita, oameni noi, pareri noi. Totusi imi place sa cred ca oamenii s-au obisnuit cu noi acolo, iar curiozitatea fata de noi a mai scazut in timp.

Vreau sa revin un pic la asezarea topometrica a satului pentru ca nu trebuie sub nici un fel sa uit sa descriu locul. Cum spuneam Porumbacu este la poalele Negoiului, dar nu in sensul in care Busteniul este la poalele Bucegiului. Cine a fost vreodata cu masina sau cu trenul de la Bucuresti in drum spre Sibiu a remarcat, sau nu, ca Fagarasul, cel putin la prima vedere, este un munte mai prietenos ca Bucegii. Nu pare sa aiba pereti abrupti, sau poteci periculoase. (Alpinistii stiu ca nu-i chiar asa, dar nu asta e in discutie aici). Ca sa scurtez, de la mine din curte pana la cabana Negoiu se fac, in pas de alpinist, cam 4 ore. Pana se incepe urcatul serios, cam o ora si jumatate. Din capul satului (pe limba de bucurestean “din extremitatea nordica a satului” ) pana in padure sunt vreo 2, 3 km intr-un peisaj de vis. In fata sunt in permanenta muntii, iar daca este vara si cerul e senin, practic cat vezi cu ochii si la est si la vest sunt numai munti. In imediata apropiere a ochiului, in stanga si in dreapta este fie campie plina cu flori, fie mici dealuri pline cu mure, zmeura si meri salbatici. Daca alegi sa mergi pe malul Porumbacelului (ca orice sat de munte are si un rau) peisajul parca se infrumuseteaza si mai mult. Nimic nu se compara cu zgomotul raului mergand la vale catre Olt, nu este muzica mai frumoasa ca asta. Din pacate in ultimii ani s-au gasit niste destepti pe la primarie sa acorde autorizatie de constructie pe terenul extravilan dinspre munte, ceea ce strica putin peisajul, dar daca poti face abstractie de casele noi aparute locul isi pastreaza farmecul intact.

E foarte adevarat ca mi-am exasperat prietenii cu locul asta, dar cei pe care am reusit sa-I duc acolo mi-au dat dreptate intru totul.

Ulitele din sat nu sunt pavate (ar fi culmea sa fie! doar traim in Romania…) si daca stau bine sa ma gandesc si-ar pierde din farmec daca ar fi. Asa ca, pe fiecare ulita troneaza cate un “tort”. Poate unii ma vor considera scabroasa povestind asta, dar credeti-ma, se incadreaza perfect in peisaj. Cred ca as rade cu lacrimi daca as vedea pe cineva incercand sa faca curat dupa animale pe ulita.

Fapt divers (si cu asta inchei pe ziua de azi): Prin clasa a noua am avut un prieten cu cativa ani mai mare ca mine. Din vorba in vorba am ajuns sa-I povestesc de Porumbacu si surpriza! Nu numai ca stia despre ce vorbeam eu acolo, dar avea si rude in sat. Ca sa nu o lungesc prea mult, intr-un final am descoperit ca stra-bunicile noastre erau verioare primare, ca urmare si noi eram cumva inruditi. Bineinteles relatia a ramas in stadiul de amicitie din momentul ala, ca pana la urma sa ne pierdem urma prin Bucuresti.

Sevaletul - povestire erotica

1502.
Sevaletul. Sevaletul asta care-i mancase toata tineretea, dar care-l obseda chiar si acum… Si schitele, schitele care acum parca nu mai aveau nici un sens pentru el. Femeia asta tanara care-i bantuia noptile si-i obseda zilele. Stia foarte bine ca nu se putea atinge de ea, ca e otrava in doze mici, fara de care nu putea trece peste azi spre maine. O vazuse prima data in urma cu aproape patru ani. Isi amintea perfect data, ziua, cum era vremea afara... memoria nu-i jucase niciodata feste. Plecase intr-o scurta plimbare pe strazile Florentei. Avea nevoie de inspiratie si de cate ori simtea aceasata nevoie iesea pe strada. Chipurile oamenilor erau muza lui, singura lui muza. Pana cand...

Purta o rochie din matase verde. Un verde batran... incercase de multe ori sa reinventeze acea nuanta, dar parca niciodata nu-i reusise perfect, iar el nu se multumea cu mai putin. De sub rochie se iteau varfurile botinelor, delicate si foarte mici, daca se gandea bine neproportional de mici. Sub faldurile bogate ale materialului a putut sa recunoasca linia piciorului, a gleznei, a coapselor. Pentru prima data in foarte multi ani isi dorea sa fie cuprins de coapsele unei femei, ale acelei femei. Pe umeri purta o pelerina, nu-i retinuse culoarea, dar la momentul respectiv i se paruse un amanunt neimportant.

Reusise sa-i intuiasca talia si linia sanilor, dupa care femeia a disparut. Nu reusise sa-i vada fata. Au mai fost nevoie de cateva saptamani pana sa o reintalneasca, dar asteptarile i-au fost confirmate. Femeia asta era o aparitie nepamanteana. Ochii, buzele, zambetul... Ah, zambetul acela misterios si plin de ispite, in contradictie cu privirea de fecioara. Stia ca nu ii este permis sa priveasca in felul acesta o femeie, mai ales femeia altuia, dar nu se putea abtine sa n-o doreasca.

Dupa alte cateva ciocniri se hotarase: femeia asta trebuia sa ramana pe veci in viata.

1503.
Iar in fata sevaletului, asteptand-o pe ea.
Reusise sa-l convinga pe Francesco, barbatul ei, s-o lase sa-i pozeze pentru un portret. Inventase o intreaga poveste pana sa-l convinga pe acel barbar ca sotia lui si nu alta femeie este modelul de care are nevoie. Trecusera cateva luni de cand ii poza si, asa cum se asteptase, dintr-un model devenise o obsesie pe care o resimtea pana in maruntaie. Si-ar fi dorit sa nu fie un simplu portret, si-ar fi dorit sa fie capodopera vietii lui, dar cel mai mult si-ar fi dorit s-o arate lumii asa cum o vazuse el, asa cum si-ar fi dorit s-o mai vada : goala. Dezbracata de haine, de ganduri, abandonata intr-o moleseala lasciva, napasatoare in goliciunea ei, atemporala si nepamanteana.

Se intamplase in prima zi. Barbatul ei o adusese, cercetase atent incaperea ce servea drept atelier, il cercetase pe el – ca si cum nu l-ar mai fi vazut niciodata – si plecase nu inainte de a specifica ca va reveni in urmatoarele doua ore sa-si ia nevasta. O data cu ea intrase in atelier o mireasma necunoscuta, un miros de femeie tanara. Numai ca tanara care se afla in fata lui era femeia la care ravnise luni in sir, femeia care-i readusese barbatia in corp. Ar fi facut orice sa o aiba.
-Maestre ?
Il trezise dintr-o feerie. Aproape ca o ura ca-i intrase in vise. Se napusti asupra ei si aproape ca-i smulse hainele. Dumnezeule cat asteptase clipa asta ! Cat asteptase sa fie a lui. Parca cineva ii luase mintile, nu mai vedea si nu mai auzea nimic in jurul lui, doar vocea interioara care urla : « trebuie s-o ai, trebuie sa fie a ta !«

Ii smulse pelerina care-i acoperea umerii, sireturile de la rochie zburara fara tinta, urma insasi rochia care cazu ca o fiinta moarta la picioarele tinerei. Avea acum in fata ochilor o femeie goala. Sanii frematau, parca asteptand atingerea unei maini, pantecul, sexul, picioarele, toata fiinta ei se afla in nehotarare: sa accepte mangaierile sau sa se zbata, sa scape din casa acestiu barbat care o luase prin surprindere cu dorinta lui. Nu mai avu timp sa decida. Barbatul acela, mai mult batran decat in putere, mai urat decat isi imagina ca va fi, dar mai hotarat s-o aiba decat altii, o proptise de un perete si nu parea ca-i va da drumul fara s-o posede. Una dintre mainile lui deja ii era infipta in par iar cealalta incerca cu disperare sa indeparteze corsetul. Se lasa in voia lui.

Mainile si gura barbatului ciupeau si muscau, picioarele ii tremurau la fiecare incercare de a se misca. Rostea cuvinte neintelese. Oricum nu-l mai auzea. Nu facea altceva decat sa simta. Sa simta cum o atinge, cum se chinuie sa-i departeze picioarele, sa-si faca loc in ea. Pana la urma reusi s-o patrunda si incepu sa se miste haotic ca si cum asta ar fi fost prima data cand poseda o femeie. O intoarse si o lipi cu sanii de zid ca si cum ar fi vrut sa-i striveasca; una dintre maini ii ramasese agatata in parul ei, iar cealalta ii scormonea sexul. Ii simtea unghiile si degetele incercand sa dasparta, sa se inghesuie. Brusc ritmul spasmodic al barbatului inceta si fu inlocuit de o miscare sacadata, adanca pe care o simtea pana in pantece. Intai incet, apoi din ce in ce mai repede pana simtii ca umezeala dintre picioare nu mai e numai a ei. Miscarea ritmata, gandul unui pacat mortal, dar mai ales idea Maestrului siluind-o ii dadura fiori de placere. Un zambet i se nascu pe fata, iar zambetul n-o mai parasi pana cand nu simti scurgerea unui lichid fierbinte pe picioare. Se intoarse si se uita cu atentie la figura barbatului din fata ei. Era un barbat chinuit de propria dorinta, de propriul pacat.

Se intoarse, isi aduna hainele imprastiate prin incapere, se imbraca si parasi casa aceea fara sa-si mai astepte barbatul, fara sa se mai uite inapoi. In urmatoarele luni, in urmatorii ani reveni in fiecare saptamana in atelierul Maestrului. Insa intotdeauna, din momentul in care intra in casa si incaperea in care poza, acelasi zambet i se intiparea pe fata, fara sa-si dea seama, fara sa vrea.

Sevaletul. Acelasi sevalet, aceasi femeie, aceiasi obsesie. De luni, de ani traia cu gandul primei zi, cu gandul primei si singurei greseli. Iar zambetul, ah! zambetul acela va ramane, ca si femeia, viu pe veci.