Citeam azi pe undeva despre ce, cum şi cine eram înainte de '89. Mi-am adus aminte de o grămadă de chestii pe care le făceam în vremea copilăriei şi pe care acum nu le mai regăsesc în comportamentul copilăriei urbane. Nu vreau să povestesc despre ieşitul în curte cu păturica şi jucăriile, despre diversele jocuri (de la celebrul "elasticu'", până la nocturnul "faţea"), nu... pentru că ştiu că nu mai sunt posibile... Lumea a evoluat şi jocurile copilăriei la fel. Vreau să povestesc, mai mult pentru a nu uita eu, despre "serbările" noastre.
Cred că eram în clasa a doua (pe la mijlocul anilor 80) când am început şi au fost 3 ediţii: Serbările primăverii, Serbarea de toamnă şi încă una de primăvară. Habar nu am cum ne-a venit ideea, nu am nici o amintire în privinţa asta, dar iniţiatori am fost patru: Eu, Rox, Arina şi Petruţ.
Fac o mică paranteză: Arina şi Petru sunt fraţi şi stăteau la acelaşi etaj cu Rox. Eu, două etaje mai sus. Noi, foarte buni prieteni. Închid paranteza.
Locul ales de noi pentru reprezentaţii a fost spălătoria blocului, pe care am împodobit-o cu de toate şi te miri ce. Am confecţionat o cortină dintr-o pătură mai subţire, am lipit pe pereţi colaje (la vremea respectivă bineînţeles că nu ştiam că aşa se numesc) decupate din reviste - vă imaginaţi că revistele din timpul acela erau toate legate de şoimii patriei, pionieri şi un nekermann descoperit în sertarele nu-ştiu-cărei bunici. The maestro touch a fost numitul Ion. Găsisem pe undeva o fotografie cu un ţăran pe care Arina a ţinut neapărat s-o decupeze... dar a ratat... i-a tăiat capul bietului poporan. Nefericitul decapitat a fost dat de exemplu negativ întregii comunităţi, fiind arborat la întrerupătorul de lumină (comentariile despre sistemul în care ne-am petrecut mare parte din copilărie şi care ne bagase în cap că obligatoriu cineva trebuie să fie vinovat pentru ceva sunt de prisos...).
Stăteam pe scările dintre etaje înconjuraţi de toate cărţile de poezii pentru copii pe care le aveam prin casă. Votul final l-au primit cărţile Anei Blandiana: Aventuri pe strada mea şi Aventuri în grădina mea (cu numitul Arpagic, motanul neastâmpărat). Ne-am apucat să învăţăm, am făcut repetiţii, ne-am certat, ne-am împăcat. Per total toată pregătirea a durat ceva mai mult de două săptămâni.
Am făcut invitaţii pentru toţi vecinii şi le-am înmânat personal (vă rog să observaţi strategia de marketing!). Am adunat cam toate scaunele de care dispuneau cele trei familii (cred că am şi împrumutat), le-am aliniat ca la teatru şi am aşteptat...
Şi au venit. Toţi. Nu mai aveau loc în încăpere.
Emoţii de ambele părţi, aplauze, bis-uri... ce să mai, tot tacâmul unei săli de teatru şi încă un pic. Nu a ieşit perfect, nici vorbă, dar noi ne-am simţit ca nişte mici actori desăvârşiţi. A fost perfect.
Copilăria e perfectă în esenţa ei.
Cred că eram în clasa a doua (pe la mijlocul anilor 80) când am început şi au fost 3 ediţii: Serbările primăverii, Serbarea de toamnă şi încă una de primăvară. Habar nu am cum ne-a venit ideea, nu am nici o amintire în privinţa asta, dar iniţiatori am fost patru: Eu, Rox, Arina şi Petruţ.
Fac o mică paranteză: Arina şi Petru sunt fraţi şi stăteau la acelaşi etaj cu Rox. Eu, două etaje mai sus. Noi, foarte buni prieteni. Închid paranteza.
Locul ales de noi pentru reprezentaţii a fost spălătoria blocului, pe care am împodobit-o cu de toate şi te miri ce. Am confecţionat o cortină dintr-o pătură mai subţire, am lipit pe pereţi colaje (la vremea respectivă bineînţeles că nu ştiam că aşa se numesc) decupate din reviste - vă imaginaţi că revistele din timpul acela erau toate legate de şoimii patriei, pionieri şi un nekermann descoperit în sertarele nu-ştiu-cărei bunici. The maestro touch a fost numitul Ion. Găsisem pe undeva o fotografie cu un ţăran pe care Arina a ţinut neapărat s-o decupeze... dar a ratat... i-a tăiat capul bietului poporan. Nefericitul decapitat a fost dat de exemplu negativ întregii comunităţi, fiind arborat la întrerupătorul de lumină (comentariile despre sistemul în care ne-am petrecut mare parte din copilărie şi care ne bagase în cap că obligatoriu cineva trebuie să fie vinovat pentru ceva sunt de prisos...).
Stăteam pe scările dintre etaje înconjuraţi de toate cărţile de poezii pentru copii pe care le aveam prin casă. Votul final l-au primit cărţile Anei Blandiana: Aventuri pe strada mea şi Aventuri în grădina mea (cu numitul Arpagic, motanul neastâmpărat). Ne-am apucat să învăţăm, am făcut repetiţii, ne-am certat, ne-am împăcat. Per total toată pregătirea a durat ceva mai mult de două săptămâni.
Am făcut invitaţii pentru toţi vecinii şi le-am înmânat personal (vă rog să observaţi strategia de marketing!). Am adunat cam toate scaunele de care dispuneau cele trei familii (cred că am şi împrumutat), le-am aliniat ca la teatru şi am aşteptat...
Şi au venit. Toţi. Nu mai aveau loc în încăpere.
Emoţii de ambele părţi, aplauze, bis-uri... ce să mai, tot tacâmul unei săli de teatru şi încă un pic. Nu a ieşit perfect, nici vorbă, dar noi ne-am simţit ca nişte mici actori desăvârşiţi. A fost perfect.
Copilăria e perfectă în esenţa ei.
1 comentarii:
Ti-am zis ca si noi am avut astfel de spectacole, da' era mai complicat la noi, intrigi...interese...chestii de telenovela. Poa bloghez si eu, cand m-o stresa dispozitia, despre asa ceva. Oricum...copilaria nu va moare...numa' sa existe :)
Trimiteţi un comentariu